Deci am fost azi la Sukabumi. În ideea să-l las pe amețit să doarmă și el mai mult, rămăsesem înțeleși (sau așa am crezut eu în prostia mea) că fraierul sună când pleacă de acasă de la el ca să mă pregătesc și eu de drum, dar in principiu pe la opt juma. Asta ținând cont că lui îi ia cam 40 de minute de la el până la mine. Am așteptat eu să sune, pace! La 8:20 am ieșit din casă și m-am dus să beau cafeua, și l-am sunat pe amorțit să văd dacă mai vine. Când colo, îl văd că iese de după casă. Nu mai avea credit, n-a sunat. Of of... Am plecat de la hotel pe la 8:35, și hai! Drumul n-a fost foarte rău, deși am mai avut porțiuni în care era aproape explodat. Peisajele chiar mișto, și chiar ar fi fost fun, dacă n-ar fi existat nenorociții ăștia cu maxi taxi.
Se pare că e o rasă selectată genetic asta, șofer de maxi taxi. Scria o dată în GulfNews într-un editorial că șoferii de pe aceste mini-van sunt cei mai urâți de către toată lumea din cauza stilului de condus. Iată-l...Cvasi cretin, complet izolat de lumea inconjurătoare și realitatea normală, vorbind la telefon, scriind un mesaj text sau ascultând muzică, personajul (generic) respectiv merge cu 10 km/oră. Oriunde. Având în vedere faptul că majoritatea șoselelor de aici sunt late cam cât să treacă două mașini una pe lângă alta, cred că sesizați problema. Acuma, probabil Cora o să-i găsească scuză imbecilului cum că merge încet ca să conducă preventiv...Preventiv my ass. Așa cum ziceam, 10km/ora. Chiar daca toți ceilalți s-au oprit ca să aștepte pe cineva, sau să facă loc traficului din față. Nu, el merge.
Se bagă în față oricui, cu roțile ieșite pe acostament, el merge. Pe trotuar, prin șanț, nu se oprește nici să coboare eventualul pasager. Nu, se sare din mers. Urcatul la fel. De îndata ce respectivul e la bord, se execută o mișcare bruscă de volan pentru a readuce vehicolul pe mijlocul șoselei. Nu, nu al benzii. Al șoselei, am zis bine. Să nu cumvă să mai aibă loc cineva pe lângă el. Asta e o insulta la adresa rasei, probabil. Evident, nu e unul singur. Sunt hoarde întregi. Și vă dați seama ce fain este când se întâlnesc mai mulți, din sensuri opuse. Dilema este clară: cine se dă mai la o parte? Nu eu, că nu-s prost. Așa că tovarășii frânează și trec milimetric unul față de celălalt. De multe ori se opres geam în geam și discuta nițel. Nu mult, vreo 3 sau 4 minute. Fiecare. Completely oblivious față de toate claxoanele din spate sau față de ideea că ar încurca pe cineva. Well, acum multiplicați situația cu 75, și o să aveți o oarece imagine a unui drum obișnuit din Indonezia. Hmmm, inițial scrisesem „normal”, da’ mi-am dat seama că e oricum numai normal nu, sa faci 55 km în două ore și jumate. Și ăsta e un drum bun, nu foarte aglomerat. Și drumul în sine bun, nu prea multe gropi și cratere.
Sukabumi e un oraș ceva mai mare decât PelabuhanRatu. Da, așa se scrie, cu literă mare dar impreunat. Habar n-aveam de asta, dar am văzut scris în mai multe locuri așa. Desigur, pentru economie de vopsea, pe indicatoarele rutiere (rare, mici și prost plasate) scrie numai PL Ratu.
Am ajuns la primul supermarket din drum, unul numit Yogia. Îmi pare rău ca nu am luat busuioc uscat și pătrunjel, dar astea erau singurele chestii care m-au interesat din tot magazinul. Nimic. Așa că am continuat, și am ajuns la Giant. Sa fiu sincer, parcă sigla seamănă cu a vărului Geant de la Ibn Batutta, dar cam aici se termină asemănările. Până la urmă am reușit să găsesc totuși destule din itemurile pe care le-am pus pe listă. Cu aproximări și adaptări, dar acum cât de cât am ceva ustensile de bucătăreală și câteva materii prime. Am uitat să-mi iau oțet, ceea ce mă oprește pe moment să comit o salata orientală. Nu am găsit carne care să-mi placă, iar ce am găsit nu aveam cum s-o transport în siguranță (dpdv termic, desigur) pe drumul de întoarcere. Carnea tocată (pe care aș fi luat-o ca bază pentru spaghete bolognese) arăta moartă cam de mult, cei trei pui refrigerați probabil fuseseră prinși in timp ce se retrăseseră in fundul cotețului să moara de inaniție și bătrânețe, dar carnea de vită...arăta chiar bine, era o bucata extraordinar de frumoasa din care puteai taia niște fripturi supermișto. Din pacate, așa cum am zis, mi-a fost frică să nu se strice pâna acasă. Așa ca m-am mulțumit cu produse congelate și pace bună.
La plecare am halit pe fugă un Big Mac (doamne ce gust minunat poate avea carnea normala, ne năclăita de sosuri dulci...). Burgherul în sine n-a fost prea mare, cam subțirel așa, dar gustos și bine venit după atâtea rateuri.
Am ajuns acasă pe la 5, și tot nu știu cum o să ajung luni la servici. Dar până luni mai e mâine, și abia aștept să dorm...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu